Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,
Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desface
Că pe câmpul de verdeaţă
Românca le răspunde cu o veselă zâmbire:
Să cadă-arma din mână.
De la mine pân’ la tine
Atunci pe nesimţite un glas de zburător
De-acei mândri frăţiori,
Un gând s-avem în numele
De păreau strălucitori
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
E pătruns de jale grea,
De mergem la vro nuntă?
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
De-aş avea o mândrulică
Ca un pui de căprioară!
Şi cu flori acoperită,
A Griviţei redută,
Ei se duc în tristă cale
De-al tau cer mă depărtez
Ochii-i sunt două izvoare
Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei.
Un suvenir, comoară de visuri fericite,
Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Intră-n codrul înfrunzit.
Ţara mea cea românească!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Ne priveşte-oftând de dor,
Multe-aş avea în taină-a-ţi spune
De mi-i face-aşa copii,
Amar e de răzleţul ce-n urma lor rămâne!
Aşa apare-n şesuri măreţul om de munte,
Vede brazii şi nu-i vede,
Şi tot toarce cloanţa, toarce,
Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.
Pe lungi fire aurite,
Blogroll
